Deși pare că istoria ne este astăzi mai accesibilă ca oricând, în realitate avem de a face cu una dintre cele mai neclare perioade ale sale. Dificultatea de obținere a datelor de care se loveau cercetătorii și pasionații din trecut a fost acum înlocuită cu o avalanșă de informații neverificate, compilate ori modificate, care riscă să mute istoria în domeniul fantasticului – fără științific.
Care sunt cauzele acestei noi viziuni asupra istoriei? Mai întâi, avem o cerere din ce în ce mai mare de nou, însă tot mai puțină răbdare de a analiza informațiile primite. Așadar căutăm permanent povești proaspete, cu un înțeles cât mai concis și ușor de înțeles. Pentru prima parte, istoria pare alegerea ideală: câteva mii de ani de când notăm informațiile ar trebui să ne ofere material suficient. Însă nu toate relatările istorice sunt la fel de accesibile, așa că de multe ori sunt prezentate mai multe variante ale aceluiași eveniment, chiar și când e vorba de erori dovedite. Aici intervine cea de-a doua parte: dorința unei concluzii facile, de tip alb/negru sau „îl știi pe ală negru de respira greu? / era ta-su, mă!”.
Însă, așa cum se întâmplă cu viața fiecăruia, nici în istorie lucrurile nu sunt atât de simple. O victorie a unei armate, datele legate de construirea unui edificiu sau descrierea unui eveniment sunt date concrete, așa cum sunt și reușitele la examen, cumpărarea unei case ori filmul de la nuntă. Dacă prezinți istoria așa însă, abia mai poți respira de praful care iese dintre pagini. Ceea ce ne dorim de la istorie este tocmai ceea ce ne dorim de la viață: trăiri, valori, crezuri, pe care căutându-le ne lovim invariabil și de nesiguranțe, decepții și ticăloșii. Datele dintâi sunt doar scena pe care se desfășoară neîntrerupt spectacolul istoriei, și acesta este cel care ne atrage atenția.
Dar cum reușești să extragi sentimente, convingeri și caractere de la oameni dispăruți demult? Inevitabil pornești de la parcurgerea informațiilor scrise despre ei. Și, exact așa cum te-ai simțit atunci când ai început să mergi la sală, să te apuci de vreun sport ori să înveți o abilitate nouă, în primă fază vei acumula, pe lângă datele propriu-zise, și o porție copioasă de frustrări și nevroze. De ce? Pentru că istoria doar pare accesibilă, dar devine brusc foarte capricioasă când începi să-ți pui întrebări.
Care sunt obstacolele de care te lovești atunci când încerci să capeți o înțelegere personală a istoriei? Mai întâi, este nevoia de a citi printre rânduri, de a putea înțelege dispoziția celui despre care se scrie, cât și pe cea a celui care a scris și – încă mai important -, cadrul în care a fost scrisă lucrarea respectivă. Am găsit cărți excelente tipărite în perioada regimului comunist, care te obligă să stai cu o jumătate de lămâie la îndemână, pentru că atunci când te aștepți mai puțin dintre rânduri răsare o pupătură apăsată pe dosul partidului.
O a doua condiție este cea a selecției surselor: dacă pe aceeași temă au scris Iorga și Gigel, cu tot respectul pentru Gigel, este mai bine să rămâi la numele consacrat – sau cel puțin să îl citești pe el mai întâi. Astăzi problema surselor pare să fie sporită și de un nou element: cel al judecății cu privire la caracterul celui care a scris sau a făcut istorie. Și aici criteriul trebuie să fie unul sensibil, ținând cont că în istorie există atât genii malefice, cât și idioți onorabili. E un fapt cât se poate de omenesc ca un bun caracter să nu fie neapărat un motiv de inteligență, la fel cum o minte ascuțită nu e o garanție a moralității. Dar asta e una dintre frumusețile istoriei: poți discerne între operă și caracter, nu ești nevoit să le accepți în bloc, așa cum nimic nu te împiedică să folosești opera excelentă a unui caracter cel puțin dubios.
Odată ce știm ce și cum să căutăm pentru o bună cunoaștere a istoriei, mai avem de rezolvat un fleac: cum să reținem și să redăm informațiile parcurse. Aici rețeta cea mai simplă – și, în ceea ce mă privește, cea mai eficientă – este un principiu consacrat inițial în domeniul picturii: „Nicio zi fără o linie”. Sper că ați înțeles la ce fel de linie mă refer…în ziua de azi e bine să te asiguri că ai transmis sensul corect al metaforei.
Istoria e, ca orice artă, un domeniu capricios, care nu dă roade după calendar. Dacă îți propui să devii un bun cunoscător de istorie într-o perioadă determinată, sunt șanse să te confrunți cu o dezamăgire. În schimb, dezamăgirea e aproape sigură atunci când doar te întâlnești din când în când cu istoria; chiar dacă nu sunt la fel de riscante precum derapajele pe o pistă, vă asigur că și derapajele istorice pot fi neplăcute, iar atunci când sunt produse de o persoană cu autoritate, sunt de-a dreptul catastrofale.
Pentru ca mintea să devină familiară cu studiul și apoi cu înțelegerea istoriei, are nevoie să capete inerție. Atunci când parcurgerea paginilor, fie în formă fizică, fie pe un ecran, se transformă în obișnuință, conexiunile nu vor întârzia să se producă, deși apariția acestora se aseamănă nașterii unui copil: e mai ușor să-l faci decât să explici cum l-ai făcut. Și, exact asemenea unui copil, trebuie să ai grijă permanent de ele. Vă asigur că e al naibii de greu să-ți recapeți inerția dacă ai pierdut-o și, de multe ori, nu e o fericire nici când o ai.
Să vă prezint câteva situații în care un creier orientat spre istorie poate prezenta neplăceri. Situația unu: dorești să adormi, dar în spatele pleoapelor începe să ruleze un film de lung metraj despre căderea Constantinopolului; desigur, puteți oricând să schimbați pe canalul cerebral numărul 2, unde vi se va prezenta o selecție cu cele mai penibile întâmplări pe care le-ați trăit începând de la 11 ani. Deci mai bine rămâneți pe canalul unu; veți adormi, extrem de convenabil, cu exact cinci minute înainte să sune alarma telefonului. Situația doi: cauți o carte pe care nu mai știi unde ai pus-o și, umblând prin bibliotecă, te întâlnești cu 24 de subiecte pe care doreai să le aprofundezi; cinci ore mai târziu, apare întrebarea cum naiba ai ajuns pe podea și ce căutai de fapt. Situația trei: ești la o întâlnire cu o fată, v-ați așezat la masă, iar ea tocmai și-a comandat un gin tonic. Brusc, ți se deschide un dosărel în căpșor, unde ai notat că ginul era odinioară băutura plebei londoneze, rezultat prin distilarea unor resturi menajere. Un soi de pufoaică englezească, dacă doriți. Un sfat: dacă cumva vă lovește un gând similar, țineți-l pentru voi. Vă asigur că nu va contribui cu nimic la succesul întâlnirii.
Pentru a nu deveni monoton, vă pot spune că există și dezavantaje fizice asociate unei astfel de preocupări. Care sunt dezavantajele fizice ale încercării constante de acumulare a informațiilor istorice? Primul dintre ele este ușor de văzut: riști să fii gras. De ce? Pentru că ești tentat să îți petreci tot timpul așezat sau întins, în timp ce o parte din creierul tău înțelege că faci efort și îți tot face propuneri indecente cu privire la mâncare. În plus, este un sentiment minunat acela de a te simți obosit fără să ai vreo explicație fizică pentru asta. Sunt convins că mulți dintre voi s-au aflat de câteva ori în situația asta.
Dezavantajul unei astfel de dispoziții atunci când vrei să reții informații ori – încă mai dificil – să le redai altora, este că te conduce foarte ușor la o acumulare seacă de date, lipsită de înțelegerea acestora și implicit de personalitate atunci când este prezentată altora, ceea ce duce, inevitabil, la așternerea unui strat gros de praf peste istorie.
Mână în mână cu această dilemă merge și sindromul impostorului, sentimentul acela socratic – sună bine, nu-i așa? ei bine, nu neapărat – de nesiguranță pe care îl dobândești, oarecum paradoxal, pe măsură ce înveți mai mult și observi cât de relative pot fi lucrurile. Deși nu e plăcut în nicio ipostază, în faza de cunoaștere acesta poate fi folositor. În schimb, dacă scapă în redarea evenimentelor, te va face să-ți supui auditoriul unui duș suedez format din interogații și dubitații – „e posibil, dar nu știm sigur, deși X ne spune, însă ținând cont de context e puțin probabil etc” – care vor înlocui mesajul principal și vor aplica una dintre legile forței centrifuge: pe măsură ce ție ți se învârt rotițele în cap, auditoriul se îndepărtează tot mai mult și mai mult.
Legat de îndepărtarea auditoriului, aici voi îndrăzni să pronunț acel cuvânt care în domeniul istoriei este un fel de stâlp al infamiei: tocilar. E drept, limba română nu face distincția utilă dintre „nerd” și „geek”, prezentă în limba engleză. Dar contextul în cazul acesta nu privește modul în care acumulezi informația, ci cum o livrezi. Nu vrei să fii tocilar aici înseamnă că nu vrei să faci pe deșteptul, să arăți câte știi. E de preferat să ignori informația aia mică din colțul creierului care tot șoptește: „Șefu, șefu, zi și de mine!” și să te concentrezi pe esența mesajului. Ai timp destul să-ți dai aere de intelectual fin dacă ești întrebat punctual de vreun lucru, deși nu e recomandabil nici măcar atunci.
În schimb, în ultima perioadă este tot mai vocală o altă categorie de oratori care abordează adesea domeniul istoriei: cei cu certitudini de beton, care îți demonstrează în trei pași – și fără să clipească – cum o civilizație extraterestră de acum cinci mii de ani a realizat o rețea de tuneluri cibernetice în subsolul planetei, prin intermediul căreia informații încă mult pentru nivelul nostru de cunoaștere – ignoranților ce suntem! – au devenit accesibile atât egiptenilor antici, cât și mayașilor, permițându-le accesul la comunicarea telepatică și OZN-uri.
Marea problemă a acestui tip de discurs este tocmai aceea că este foarte atractiv. Aici însă intervine partea bună a sindromului impostorului, care se manifestă sub forma scepticismului istoric: „nu zic nu, monșer, dar tu de unde știi ceva ce le-a scăpat atâtor minți luminate înaintea ta?” În felul ăsta ne ținem departe de a aluneca din domeniul istoriei în cel al teoriilor de după a treia bere. Sau, foarte rar, e drept, primim o explicație care ne poate da lumea peste cap. Mie încă nu mi s-a întâmplat, dar sunt un optimist din convingere, tocmai pentru că în privința optimismului îmi permit să am convingeri solide. Acum îmi dau seama că era bine să mă bâlbâi și eu de câteva ori, am fost cam sigur în discurs și mă tem să nu mă plasați în a doua categorie.
În fine, așa ajungem la cea mai spinoasă problemă: cum faci să prezinți un discurs atractiv, fără să te sune cei de la ENEL că le furi curentul? Aici intervine o diferențiere foarte utilă: una e să fii cercetător în istorie, alta e să fii un pasionat care dorește să le împărtășească această pasiune și altora. Nimic nu te oprește să îți piperezi expunerea cu câteva anecdote mai picante, cât timp le prezinți ca pe niște anecdote. Nu te împiedică nimeni să prezinți unele teorii considerate astăzi fanteziste, atâta vreme cât le integrezi într-un proces firesc al cunoașteri, care cunoaște poticniri, piste false și concluzii hilare. Sau, pentru a concluziona, dacă o poveste bună nu afectează adevărul istoric, de ce l-ai lăsa pe acesta din urmă să-ți strice povestea? Ceea ce urmărești este să trezești interesul celor care te ascultă, nu să le înghesui în 15 minute o întreagă bibliotecă între urechi.
În loc de încheiere, vreau să vă mai împărtășesc una dintre cele mai intime constatări ale mele. Indiferent cât de bine structurat ori strălucitor este discursul, nu are cum să fie plăcut pentru cei care îl ascultă dacă tu însuți nu te placi ori nu lucrezi la asta. Personal, deși pe lângă istorie mi-am aflat mai multe plăceri personale, încă mai am de lucru – știu asta pentru că încă e nevoie de mult ca să mă satur. Nu pot spune însă că a afla ceea ce îmi face plăcere este cea mai rea sarcină cu putință, iar până atunci vor mai fi și povești din istorie pe săturate.
Pentru varianta audio-video, accesați linkul de mai jos:
https://www.youtube.com/watch?v=Im-29AYYvs4&t=45s&ab_channel=TEDxTalks
