(1893-1956) UN CREDINCIOS CRITIC
Astăzi, critica la adresa Bisericii este un fapt curent. Dar ea nu reprezintă nicidecum o noutate. Literatura universală a ironizat încă din Evul Mediu moravurile îndoielnice ale fețelor bisericești, în opere celebre precum Decameronul lui Boccaccio ori Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer. Nici din literatura română nu au lipsit preocupările pentru întâmplările mai puțin „cuviincioase” din viața Bisericii și în special din mediul monahal, considerat vârful de lance al acesteia și – implicit – cel mai îndatorat să ofere un model de moralitate. Începând cu Ion Creangă, mai mulți scriitori români, între care și fostul monah Tudor Arghezi, au observat și criticat discrepanțele existente în mănăstirile românești între idealul presupus de preceptele spirituale și viața de zi cu zi a viețuitorilor acestora.
A existat însă un scriitor al cărui talent a fost dedicat cu precădere acestui aspect: Damian Stănoiu. Motivul pentru care 15 dintre cele 32 de opere ale acestui autor sunt dedicate mediului călugăresc este unul cât se poate de simplu: a fost, vreme de 19 ani, monah în mănăstirea Căldărușani. De ce a ales această cale, ca mai apoi să îi prezinte atât de plastic neajunsurile? Nu neapărat din convingere, ci mai degrabă din necesitate și din dorința de a-și afla liniștea, așa cum arăta în volumul Amintiri din mănăstire: „Iată-mă, așadar, după o hotărâre luată fără prea multe ezitări, pășind pe bariera Colentina, îmbrăcat în haine ponosite și cu două băncuțe în buzunar, către o viață care mă atrăgea și mă înfricoșa în același timp. Mă atrăgea ca un liman al mântuirii de lipsuri și de necazuri, de idealuri irealizabile și de gânduri nestatornice; și mă înfricoșa, poate că în realitate mă revolta, acceptarea de bună voie a unui purgatoriu pământean”.
Viața lui Damian Stănoiu, cel puțin cea de dinainte și de după mănăstire, se aseamănă celor ale altor pribegi cu aptitudini literare, precum Panait Istrati ori Tudor Arghezi, fiind marcată de lipsuri, de peregrinări, de deasa schimbare a locurilor de muncă și, adesea, de singurătate. Era într-adevăr un om introvertit părintele Damian, care prefera să-și petreacă timpul în natură sau în liniștea bibliotecii. A reușit, în anii petrecuți la Căldărușani, să parcurgă aproape toate cărțile din biblioteca mănăstirii. Și l-a cuprins amărăciunea când a rămas fără lecturi, căci nu avea bani să-și procure altele. A fost însă luat de stareț, fostul mitropolit-primat al României, Ghenadie Petrescu, ca diacon la o nuntă, unde nașul i-a dăruit o sumă destul de mare de bani. Cu aceasta și-a procurat nu mai puțin de 30 de volume din colecția „Biblioteca pentru toți”, alături de care a petrecut „cea mai plăcută iarnă din viață”.
Deși nu căuta prea des compania celorlalți călugări, era însă atent la comportamentul și întâmplările din viața acestora. Și, observându-i, dădea dreptate vorbei din bătrâni care spunea că ei „se adună fără să se cunoască, viețuiesc laolaltă fără să se iubească și mor fără să verse lacrimi unii pentru alții”. Vedea, de asemenea, și tentațiile ce îi munceau ori viciile cărora le cădeau pradă, fie că era vorba de lăcomie la mâncare, fie de „dușmănia față de apa de izvor”, de pofta pentru femei, bani ori demnități. Vedea și felul în care unii dintre ei încercau să-și ascundă aceste defecte, pozând în sfințișori și afișând o falsă smerenie. Și îi aprecia pe cei care erau sinceri în căderile lor.
Umorul care țâșnește la tot pasul în scrierile lui Damian Stănoiu despre viața în mănăstire este unul spontan, autentic, jovial, dar precis, oglindind familiaritatea autorului cu mediul pe care îl descrie. Și totodată viziunea lui lipsită de sarcasm și critică. Căci fostul ieromonah nu voia să defăimeze Biserica, ci înfățișa tablouri vii. Prezenta, s-ar putea spune, documente omenești. Nu căuta să tragă concluzii; recunoștea că nu înțelegea unele situații, dar le accepta, conștient fiind atât de faptul că fiecare mănăstire reprezenta o lume în miniatură, cu bune și cu rele, cât și de greutățile pe care regulile de conduită monahală le impuneau viețuitorilor. Aceștia nu sunt nici sfinți, dar nici ticăloși, ci oameni care nu se deosebesc de cei din afară decât prin haine și felul de a vorbi. Și au, asemenea acestora, virtuțile și viciile lor. Așa cum le avea și el, căci în cele spuse de unele dintre personajele sale se întrevăd propriile gânduri și trăiri: „Bunul Dumnezeu a vrut să facă un om care să-i semene întru totul – și n-a reușit … Eu, dimpotrivă, m-am trudit aproape treizeci de ani să creez un om care să nu-mi semene – și tot zadarnică mi-a fost osteneala”.
Acest bun-simț ce însoțea spiritul său acut al observației i-a atras scriitorului din mănăstirea Căldărușani o profundă simpatie din partea cititorilor. La aceasta s-a adăugat și sprijinul unor colegi literați, precum Gala Galaction, care l-a recomandat spre publicare, George Topârceanu ori frații Ionel și Păstorel Teodoreanu, chiar dacă ultimul l-a „încondeiat” în câteva articole pentru că ar fi cerut … schimbarea volumelor sale din vitrinele librăriilor. Conflict episodic, căci „s-a și schimbat popa, nu e cum îl știți” – concluziona Păstorel.
Însă nu aceeași atitudine au avut-o față de monahul de la Căldărușani superiorii săi ierarhici, care ar fi preferat ca adevărurile ilustrate în paginile scrierilor sale să rămână între zidurile mănăstirilor, așa cum reiese din sumarul procesului ce i-a fost intentat în anul 1932: „Mai bine să le facă decât să le scrie … Când le faci, te știe numai Dumnezeu și cu satana, bineînțeles dacă te pricepi să te ascunzi de lume; dar când le pui pe hârtie, citesc sute și mii de oameni”.
Și, în consecință, scriitorul îmbrăcat cu rasă a fost trimit înapoi în lume, fiind exclus din mediul monahal. A continuat să publice, de multe ori din nevoie, și a trăit mai mult singur. În schimb, ultimii ani ai vieții Damian Stănoiu și i-a petrecut în tăcere, chiar dacă a fost solicitat de către regimul socialist recent instalat la putere să participe la campania de defăimare a Bisericii. Preferase să îndure oprobiul mai-marilor săi și sărăcia pentru a scrie ceea ce gândea, dar a refuzat orice avantaj venit cu prețul de a scrie ceea ce i-ar fi spus alții. Mai mult decât orice altceva, putem spune că fostul monah literat de la Căldărușani a fost un critic cu discernământ.
