Pe Mihai Eminescu l-am întâlnit aproape toți: fie în programa școlară, care ne-a cerut să înțelegem sensul poeziilor, al prozei, al articolelor sale pentru diferite examene, fie la evenimente comemorative organizate cu diferite ocazii, precum ziua nașterii sale. Este, în definitiv, poetul național și unul dintre cei mai mari români din istorie. Cel puțin așa am votat în urmă cu 20 de ani. Unii dintre noi l-am citit de plăcere. Toți însă am fost bombardați cu fel de fel de teorii privitoare la viața lui, la viciile sale, la opera sa, la raporturile sale cu diferiți oameni ai vremii, la iubirile sale, în frunte cu Veronica Micle și – n-avea cum să lipsească – la moartea lui prematură.
Câți însă dintre noi mai pot recunoaște, la 136 de ani de la plecarea poetului din lumea aceasta, pe omul Mihai Eminescu dezbrăcat de toate prejudecățile, așa cum l-a imaginat sculptorul Gheorghe Anghel în statuia din fața Ateneului Român? La drept vorbind, sunt atâtea clișee asociate numelui său încât e treabă grea să expunem o imagine veridică. În primul rând, de ce mai vorbim încă despre Eminescu, dincolo de interesul istoriografic, dincolo de interesul celor care au gândit programele școlare? Ar fi mai multe explicații:
1) a dus o viață într-adevăr dramatică, una dintre acele vieți care sunt integrate bine în legendele urbane, în poveștile care vând. A murit devreme, a trăit în lipsuri, s-a confruntat cu numeroase neajunsuri de-a lungul vieții și a avut drept țel principal arta sa.
2) este omul care a reușit să exprime – și nu oricum, ci în rime – trăiri pe care cel mai probabil le-am simțit majoritatea, în care ne-am regăsit dacă am parcurs textele eminesciene.
3) este omul care a lăsat o întreagă pleiadă de amintiri celor care l-au cunoscut și care le-au dat mai departe cu venerație. Iată doar un exemplu: pe strada Știrbei Vodă din București, într-o zi din preajma Crăciunului din anul 1881, mai tânărul Alexandru Vlahuță îl aștepta pe Eminescu care, pe un ger de crăpau pietrele, purta un paltonaș subțire, niște ghete scâlciate și venea frecându-se pe umeri spre a se încălzi, spunându-i că de trei zile nu mai are lemne în camera unde stătea cu chirie și că abia așteaptă să intre în Cafeneaua Bruzzesi, aflată în fostul Hotel Splendid, pentru a se încălzi. Asta a fost de multe ori viața Marelui Eminescu.
Altădată, pașii l-au purtat îndrumați de Titu Maiorescu și la Palatul Regal, dar vizita n-a avut efectele scontate. L-a primit Regina Elisabeta, poetesă la rândul său și patroana artelor. Impresia a fost defavorabilă, pare-se, de ambele părți. Regina a văzut un om inconfortabil în decorul palatului, iar Eminescu a văzut o poetă care nu putea fi socotită de mâna întâia. I-a și atras, de altfel, atenția că este regină, dar nu regina poeziei. Acestea și alte locuri care au marcat memoria oamenilor sunt, de fapt, cele care ni l-au fixat pe Eminescu în istoria națională.
Jumătate din viață Eminescu și-a petrecut-o la București, întotdeauna în calitatea de chiriaș, ba chiar de chiriaș al chiriașului. Toate imobilele în care a locuit poetul au dispărut astăzi. Dar amintirea este cea mai importantă.
Un loc bucureștean unde i se păstrează amintirea este la colțul actualului bloc Eva de pe bulevardul Magheru, pe unde altădată trecea fosta stradă Mercur. Aici își avea casa criticul literar Titu Maiorescu, principalul protector al poetului. Cât a locuit Eminescu în casă la Maiorescu? Două săptămâni! De ce așa puțin? Pentru că aparent lui Eminescu i s-a părut groaznic să i se facă program de masă, să i se facă program de somn, să i se spună să meargă la muncă. Ai zice că Eminescu este un precursor al starurilor rock sau vreun rebel incurabil de astăzi.
Oamenii epocii sale l-ar fi numit boem, dar nici acest termen nu este satisfăcător. Eminescu nu a fost nicidecum un om care să-și petreacă viața în cârciumi cu oameni de calitate proastă și femei de moravuri ușoare. Teoria potrivit căreia ar fi murit de sifilis a fost infirmată de autopsia făcută la Spitalul Brâncovenesc – dar sunt unii care o mai cred și astăzi. Ideea că ar fi fost un bețiv este infirmată de oameni care l-au cunoscut bine și ne-au lăsat memorii în direcția asta. Așadar, care era de fapt adevărul legat de stilul de viață al lui Eminescu? Unul cât se poate de simplu: Eminescu a trăit pentru arta sa.
A fost consumat de ideea înfățișării gândurilor sale într-o formă plastică, o formă care să supraviețuiască vremurilor. Și pentru asta nu și-a cruțat nici timpul, nici odihna, nici banii și nici sănătatea. Toate viciile sale sunt legate de această dorință de a-și prelungi permanent activitatea, de a sta nopțile până găsea forma perfectă de expresie. Iar viciile lui principale erau fumatul – atunci când avea bani să-și cumpere tutun – și cafeaua, putând să bea până la 30 de cești pe noapte pentru a sta departe de somn. De altfel, nu degeaba ne spune „când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”. Aceasta a fost, de fapt, viața vicioasă a lui Eminescu.
Dar casa lui Maiorescu are o altă importanță, dincolo de cele două săptămâni petrecute aici de poet. Aici era unul dintre locurile principale de adunare ale mișcării literare pe care o cunoaștem mai toți sub numele de Junimea. Ce era, de fapt, această Junimea? Ne era prezentată de multe ori ca o societate misterioasă, un soi de cerc al inițiaților, în formule obscure. Nimic mai departe de adevăr. Era o societate a pasionaților de literatură și a scriitorilor în afirmare, care doreau să dea o nouă tendință culturii române. Cum se țineau adunările? Foarte simplu: cei care scriau veneau și citeau fragmente celorlalți membri ai societății. Dacă opera era de calitate și era întâmpinată cu aplauze, urma să fie publicată în revista mișcării, Convorbiri literare. Probabil că unul dintre ropotele cele mai furtunoase de aplauze care s-au auzit în această casă a fost atunci când Eminescu a citit ceea ce este considerată capodopera creației sale, poemul Luceafărul, care exprimă la sfârșit condiția geniului:
„Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Iar eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”.
Știți unde a fost publicat pentru prima oară Luceafărul? Într-o revistă studențească, căreia poetul i-a donat cea mai cunoscută creație a sa.
Tot de la Junimea, Eminescu a câștigat unii prieteni, destul de cunoscuți, pe Ioan Slavici și pe I.L. Caragiale. Obișnuia să se vadă destul de des cu ei, inclusiv în Parcul Cișmigiu, unde se află astăzi așa-numitul Izvor al lui Eminescu. Pe Caragiale, de altfel, îl cunoscuse încă mai înainte să-și înceapă cariera de scriitor. Se întâlniseră pe la 18 ani ai poetului, când acesta era sufleor la Teatrul Național din București. Care a fost impresia lui Caragiale? Privind în ochii lui Eminescu ca prin niște ferestre ale sufletului, mai tânărul dramaturg mărturisea mai târziu: „se vedea că cineva este înăuntru”.
Desigur, discuțiile dintre ei nu erau întotdeauna – sau nu păreau, mai bine spus – amicale. Adesea, Caragiale avea obiceiul să ia în bășcălie dragostea lui Eminescu față de filosofia germană și să-i spună „Auzi, Kant ăsta al tău e un moftangiu”. Iar Eminescu se lansa în lungi expuneri prin care explica superioritatea filosofiei germane. Caragiale închidea discuția într-o manieră surprinzătoare: „Da, monșericule, așa e cum spui tu”, adăugând, în fața nelămuririi prietenului său: „Am fi avut noi asemenea discuție dacă eram de la început de acord?”. Până și aventura lui Caragiale cu Veronica Micle nu are nimic de-a face cu relația celor doi scriitori – cel puțin nu pe termen lung.
La moartea lui Eminescu, Caragiale, căruia poetul îi scria altădată sub pseudonimul Moș Iftime Talpă-lată, publica un articol care șoca. Articolul se numea În Nirvana. Iată un fragment: „În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările”.
Capătul lungului drum scurt prin viață a lui Mihai Eminescu a fost la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, în data de 17 iunie 1889, când a avut loc slujba de înmormântare. Pentru că era vară, poetului i s-a împlinit dorința exprimată într-una din scrierile sale, Nu voi mormânt bogat: la catafalc i-au fost aduse ramuri de tei înflorit.
Audiența, compusă din mărimi ale vremii, dar și din oameni obișnuiți, a izbucnit apoi în plâns când corul bisericii a intonat una dintre poeziile sale. Nu știm dacă asta a fost dorința cea din urmă a lui Mihai Eminescu. Probabil mai multe lucruri nu au mai fost clare nici pentru poet în ultimii ani de viață, mai ales după acel prim episod de „alienație mentală” – cum s-a scris în presa vremii – petrecut la anul 1883.
E greu de spus dacă Eminescu a mai apucat să se bucure de apariția singurului volum de versuri publicat în timpul vieții sale, cel din 1884. Dar o strofă din poezia deja menționată, înscrisă și la mormântul său din cimitirul Șerban Vodă-Bellu, pare să exprime într-adevăr ceea ce poetul a dorit să fie moștenirea sa:
„Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag”.
Nu avem ceva mai bun să-i oferim lui Mihai Eminescu decât să ne aducem aminte de el: citindu-l și trăind fiecare emoțiile păstrate în opera sa, căutând locurile din București și din țară unde i se păstrează memoria și – mai presus de orice – înlăturând clișeele și dorind să cunoaștem omul așa cum a fost.
