LA 150 DE ANI DE LA NAȘTERE (1876-2026)
Primul sărut este una dintre cele mai frumoase amintiri pentru majoritatea dintre noi. Dar mai țineți minte exact când a fost? Poate pentru unii a fost mai devreme, poate pentru alții a părut că vine cam târziu. Dar cred că majoritatea l-ați avut înainte de 31 de ani, atunci când l-a avut și Constantin Brâncuși pe al său.
Desigur, în cazul celui pe care l-am numărat în top 10 cei mai mari români din istorie, nu este vorba de sărutul propriu-zis, ci de prima din seria sculpturilor care vor ajunge ulterior să dea opere de artă recunoscute astăzi în întreaga lume, precum este sculptura din cimitirul Montparnasse, pusă pe mormântul unei tinere care s-a sinucis din dragoste, ori ceea ce socotim a fi forma ei definitivă, Poarta Sărutului de la Târgu Jiu. Nu numai acest sărut, ci în general toate lucrurile, par că au venit destul de târziu în viață pentru Constantin Brâncuși. De altfel, dacă te nășteai al șaselea copil dintr-o familie de țărani săraci din Hobița, în județul Gorj, într-o Românie care încă nu făcuse împroprietărirea țăranilor, era destul de probabil ca lucrurile să nu-ți meargă din plin.
Inclusiv afirmarea talentului a venit dincolo de vârsta de 20 de ani, fiind nevoie ca un client al atelierului de boiangerie – unde tânărul oltean lucra ca ucenic – să remarce talentul său atunci când a reușit să confecționeze o vioară dintr-o simplă bucată de lemn. Așa a ajuns să se înscrie mai întâi la Școala de Arte și Meserii din Craiova, iar apoi să vină la București, pe locul actualei Școli Mavrogheni de pe șoseaua Kiseleff, unde funcționa de asemenea Școala de Arte și Meserii din capitală. În anul 1902 Constantin Brâncuși obținea diploma de sculptor, dar adevăratele examene urmau să vină – cum a fost de altfel regula în viața lui – mai târziu.
Primul test practic l-a susținut sub îndrumarea unui om din cu totul alt domeniu, înzestrat însă nu cu puțină sensibilitate față de talent: doctorul Dimitrie Gerota. Pe baza indicațiilor acestuia a realizat o sculptură denumită Ecorșeu, o ilustrare a musculaturii corpului uman. Popular i s-a spus Jupuitul, sculptură ce părea să ilustreze concepția viitoare a artistului, potrivit căreia „atunci când sculptez după model, sculptez cadavre”.
A urmat apoi un examen de altă factură: i s-a cerut să prezinte un bust al doctorului Carol Davila. Nu era nimic inovator în toată treaba aceasta, iar criticii de artă susțin că Brâncuși a realizat execuția corect. Domnii din comisie însă, fără să aibă vreo treabă cu sculptura, s-au hotărât să comenteze ca să nu pară că n-au făcut nimic. Aveau nemulțumiri legate de poziția epoleților, lungimea nasului și alte asemenea banalități. Brâncuși a dat atunci o prima dovadă a faptului că este conștient de talentul său: s-a întors și a plecat fără să mai ceară banii pentru recepție. Nouă ne-a rămas astfel singura lui sculptură de for public din București, păstrată până astăzi în incinta Spitalului Militar Central.
Tânărul sculptor nu a plecat însă doar din fața comisiei. A hotărât să plece din România. Neavând destui bani, a ales să meargă până la Paris în mare parte pe jos, ajungând chiar să-și vândă ceasul și parte din haine pentru a dobândi mâncare. La Lunéville s-a ales și cu o pneumonie de pe urma unei ploi torențiale. Dar nu s-a lăsat. A ajuns la Paris, s-a înscris la Școala de Belle Arte și a început să lucreze sub îndrumarea sculptorului Antonin Mercié.
A refuzat mai târziu să lucreze și sub îndrumarea celebrului – la vremea aceea – Auguste Rodin, considerând că ,,la umbra marilor arbori nu crește nimic”. Brâncuși începea să-și definească propriul stil, unul cât se poate de original, inspirat atât din tradițiile românești, cât și din sculptura africană – îi plăcea să spună că meșterii africani lucrau cu lemnul, nu îl răneau – ori din filosofia orientală. Să nu uităm că între cărțile lui preferate se număra Viața lui Milarepa, unul dintre cei mai importanți poeți tibetani.
Dar cât de ușor a fost de înțeles Brâncuși? În ceea ce-l privește pe om, era perceput ca fiind cel puțin dificil. Era văzut ca un tip ursuz, căpos și care intra într-o discuție adesea ca să provoace, spunând ceea ce credea el că va contraria partenerul de dialog. Dar era în definitiv tratamentul pe care și-l aplica sieși: Brâncuși este omul care a cerut de la sine nimic mai puțin decât perfecțiunea.
Era fascinat de tehnica modernă: privind la o elice, a spus limpede că arta nu are voie să fie mai puțin decât linia acesteia. Brâncuși a petrecut ani întregi încercând să-și sublimeze conceptele, fie că vorbim de seria Săruturilor ori de seria Păsărilor, fie că vorbim de Pește, de Cumințenia Pământului sau de Domnișoara Pogany. Brâncuși căuta în toate exprimarea absolutului prin minimul de detalii, folosind tehnici precum fragmentarea, sculptura directă și întrebuințând atât lemnul, cât și marmura sau bronzul, conștient fiind că fiecare dintre acestea vorbește într-o manieră diferită. Bineînțeles, în momentul în care ești unul dintre primii în sfera ta de inovare, neînțelegerile sunt aproape garantate.
Așa a fost cazul cu expoziția organizată la New York în anii 20, când vama americană a refuzat să acorde scutirea taxei de metale pentru opera Pasărea în Văzduh, considerând că nu este o operă de artă, ci un simplu obiect pe care îl putea face și un copil. Nu știu dacă ar fi posibil ca un copil talentat să realizeze o asemenea formă, dar și dacă ar reuși ar fi cu siguranță neintenționat. Cu hotărârea ce îi devenise deja caracteristică, în urma unui proces de doi ani pe care l-a câștigat, Constantin Brâncuși a reușit să redefinească statutul operei de artă.
În felul acesta și-a dobândit și faima internațională, ajungând să fie solicitat până și în îndepărtata Indie – chiar dacă Templul Eliberării proiectat la cererea maharajahului din Indore nu a mai fost realizat, Brâncuși era deja de acum un om cu reputație incontestabilă. Nu înseamnă că a uitat de țara lui natală, chiar dacă și-a petrecut mare parte din activitate departe de România. A participat la mai multe expoziții, iar în 1935, la recomandarea elevei sale – Milița Petrașcu – și la inițiativa Asociației Femeilor din Gorj condusă de Arethia Tătărăscu, a realizat cel mai important ansamblu din țara noastră: memorialul de la Târgu Jiu, compus din Coloana Fără de Sfârșit, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii.
Nici în țară, însă, operele sale nu s-au bucurat de înțelegerea pe care ar fi meritat-o. Regimul socialist a încercat chiar în 1949 să dărâme cu un tractor Coloana Fără de Sfârșit. Din fericire, opera lui Brâncuși nu era trainică numai în concepție, ci și în structură.
Mai apoi, spre sfârșitul vieții, sculptorul și-a lăsat prin testament majoritatea operei moștenire statului român. Însă niște minți care numai neluminate nu pot fi numite – închinate însă noului regim – au hotărât că opera lui Brâncuși suferă de „formalism burghez cosmopolit”. Înțelegeți ceva din sentința aceasta? Eu nu, dar cert este că l-au refuzat. Opera a rămas statului francez. Astfel, Brâncuși părea că moare neînțeles atât în Occident, cât și în România.
În țara natală, din a cărei artă populară se inspirase adesea, sensul formelor artei sale era necunoscut oamenilor. Occidentul aprecia dinamismul și esențializarea operei sale, dar nu îi pătrundea profunzimile. Părea să ignore ceea ce spunea pictorul: să nu caute simbolisme profunde, căci el le oferă bucurie pură.
Arta lui Constantin Brâncuși nu îți cere să te uiți ca să înțelegi, ci doar să te bucuri că vezi. Personal îmi declin orice competență în explicarea operei sale, nu am pregătirea necesară. Vă pot însă mărturisi admirația pe care o resimt față de profunzimea pe care acesta a ales-o prin simplitate, despre care de altfel spunea că „nu este un scop în artă, dar ajungi la ea dacă urmărești sensul real al lucrurilor”. Această bucurie pe care a dorit să ne-o ofere mintea genială născută în România e cazul să o redescoperim, făcând din comemorarea celor 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși nu un simplu moment omagial, ci o ocazie de a deveni mai bogați sufletește. Iar de aici nu poate nimeni să ne taie nimic.
