Românii merg pe stradă la fel cum merg cu mașinile: prost. Nu există bulevard, stradă ori alee unde să nu te ciocnești măcar de un specimen derutat, predestinat să-ți taie calea și, eventual, să se și ia la harță cu tine.
În primul rând, românii nu au logica sensului de mers, destul de simplu, de altfel: te duci pe dreapta, te întorci pe stânga. Subtilități precum oprirea pe margine, menținerea extremităților în jurul propriei persoane ori păstrarea privirii în lungul drumului constituie, în viziunea autorului, deja deziderate de neatins. În consecință, străzile României se aseamănă unui furnicar isteric, în cadrul căruia oamenii joacă rolul unor popice mobile, iar bilele se recunosc fie prin forța inerției, fie prin absența instinctului de conservare.
Deoarece o regularizare a traficului pietonal românesc reprezintă un obiectiv distant, ar fi necesară cel puțin o clasificare minimală a specimenelor ce se preumblă prin el:
1. Grăbitul dezorientat: asemenea geamănului său din trafic, se zorește undeva, ideatic, dar îi lipsește metoda. Se ciocnește de exemplarele mai lente, riscând adesea să fie cotonogit de cele a căror lentoare e motivată de forța gravitațională, ori cel puțin să fie gratulat de cei cu claxonul mai puternic: „Vezi pe unde umbli, băi, patrupedule!”. Graba sa spasmodică produce de regulă rezultate minimale, acesta ajungând la primul stop din nou alături de trecătorii a căror liniște mobilă a molestat-o. Efectul său perturbator poate fi diminuat fie printr-o mână energică, care să îi indice locul său în marele ciclu al vieții, fie printr-o bună vedere periferică, ce îngăduie evitarea sa la momentul oportun.
2. Budistul care nu a învățat să leviteze: este opusul specimenului dinainte. Deplasarea lui în spațiul fizic este diafană, extatică, pierdută în contemplare. Scopul lui este oricare altul în afara avansării eficiente. Dacă – Doamne ferește! – mai posedă și dimensiunile divinității adorate, se constituie cel mai adesea într-un obstacol insurmontabil și într-un bun exercițiu al răbdării și dexterității (ocolitoare). Altfel, are abilitatea de a cataliza toate frustrările mai mult sau mai puțin latente ale pietonului dinapoia sa, manifestate într-o efuziune de grimase și gesturi exasperate. Iarăși, o bună orientare în spațiu permite reperarea sa de la distanță și conceperea unui plan rațional de circumnavigație a ipochimenului.
3. Veteranul încă verde: spre deosebire de budist, lentoarea sa poate fi motivată de buletinul (mai rar cartea) de identitate. Însă o altă trăsătură ce îl individualizează este abilitatea de a se bălăbăni în oricare direcție posibilă – asemenea reginei pe tabla de șah – sau chiar să se împleticească și să-ți perturbe, astfel, fluxul pașilor. Prezența lui în traficul pietonal îți evocă unele nevoi medicale stringente, deși de multe ori constați cu stupoare că doar a ieșit „la aer” (care, mai exact?). Spre deosebire de specimenele sus-menționate, poate fi evitat din timp prin observarea vestimentației specifice (pălărie, cu boruri sau fără / batic / cămașă cu cravată sau înflorată, în funcție de sex / eventual baston / și nelipsiții pantaloni trași până-n piept / fustă până-n călcâie sau expunând, traumatizant, sistemul circulator din partea inferioară a picioarelor). De asemenea, este printre puținii participanți la traficul pietonal care încă reacționează (atunci când mai aude), majoritar, la expresiile, altfel desuete: „Mă scuzați” / „Îmi permiteți?”.
4. Crucișătoarele și piloții kamikaze: deosebirea operată între subiecții acestei categorii constă, cel mai adesea, în capacitatea lor cilindrică. Primii chiar au puterea să te devieze de la curs, și o fac printr-un mers apăsat, întins, și o privire orientată oriunde altundeva decât spre imediata lor proximitate. Înfruntarea lor presupune păstrarea unei reminiscențe a vechiului spirit cavaleresc („Montjoie Saint Denis!”), deși se poate solda, adesea, cu pagube fizice sau – cel puțin – morale. E preferabil să fie evitați din timp sau poticniți, strategic, cu un călcâi bine plasat. Cea de-a doua subcategorie, mai des întâlnită, nu posedă prestanța fizică a celei dintâi, dar are aceeași hotărâre de neclintit în privința direcției de deplasare. Coliziunea cu aceștia din urmă poate să lase urme în conștiințele încă active („Vai, săracul / săraca, ce l-am / am împrăștiat / -o”) sau poate produce mici jocuri de balet involuntare, în încercarea de a găsi, rapid, o soluție de compromis. Ambele subcategorii pot fi neutralizate fie prin abordarea spontană a unei atitudini încă mai hotărâte, fie prin oprirea dubitativ-ironică, fie – mai economic – prin imprimarea unei mișcări laterale.
5. Imprevizibilii: după cum reiese din numele speciei, în cazul lor previziunile sunt inutile, fiind capabili de orice: se pot opri brusc în mijlocul aglomerației, pentru a admira o vitrină, lega un șiret rebel, da un mesaj etc.; își pot schimba, fără a se asigura în prealabil, sensul de mers, pot să accelereze sau să încetinească nejustificat (pentru tine), eventual chiar să țopăie fericiți, în cazul întâlnirii neașteptate a unui prieten de pe Facebook. În cazul lor se recomandă resemnarea stoică, dat fiind că reușesc să eludeze orice predicție. De un minim folos sunt încercările de atenuare a impactului și cele (candide) de rezolvare postumă a acestuia, având de a face cel mai adesea cu ființe entuziaste, al căror elan nu trebuie ostoit.
6. Tehnicii: îți provoacă sentimentul că nu aparții lumii acesteia. Profund absorbiți de ecrane, navighează asemenea unor prezențe angelice, profund convinși că aparatul de care nu se dezlipesc are o aplicație cu înger păzitor. Adesea simți dorința, atunci când îi observi din timp, să le dai o cerere de prietenie, urmată de un mesaj prin care îi anunți că drumurile voastre urmează să se intersecteze. De obicei neconflictuali, sunt mai degrabă șocați de impactul cu lumea reală și de regulă se deplasează cu o viteză ce permite evitarea lor la timp.
7. Clasa cargo: spre deosebire de specimenele menționate până acum, în sine mersul lor este unul obișnuit. Ceea ce îi evidențiază sunt însă dotările suplimentare: rucsac, plase, genți pe roți etc., toate cu un volum ce sugerează mai degrabă o mutare intempestivă decât o simplă ieșire. Trebuie tratați asemenea vehiculelor agabaritice: sesizați din timp, cu păstrarea distanței regulamentare și semnalizarea în prealabil a manevrelor de evitare. Altfel, mai ales în cazul exemplarelor mai forțoase, există riscul proiectării în afara orbitei, urmare a unei întoarceri bruște, sau cel puțin ghicirea conținutului plaselor cu partea laterală a coapsei. Nu foarte rar se întâmplă să fie vorba de obiecte contondente (paguba ta) sau casabile (paguba amândurora).
Desigur, această prezentare nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci mai degrabă un simplu vademecum în spațiul pietonal românesc, cu speranța de a-l vedea, cât mai curând, depășit.
