DAMIAN STĂNOIU
Astăzi, critica la adresa Bisericii este un fapt curent. Dar ea nu reprezintă nicidecum o noutate. Literatura universală a ironizat încă din Evul Mediu moravurile îndoielnice ale fețelor bisericești, în opere celebre precum Decameronul lui Boccaccio ori Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer. Nici din literatura română nu au lipsit preocupările pentru întâmplările mai puțin „cuviincioase” din viața Bisericii și în special din mediul monahal, considerat vârful de lance al acesteia și – implicit – cel mai îndatorat să ofere un model de moralitate. Începând cu Ion Creangă, mai mulți scriitori români, între care și fostul monah Tudor Arghezi, au observat și criticat discrepanțele existente în mănăstirile românești între idealul presupus de preceptele spirituale și viața de zi cu zi a viețuitorilor acestora. A existat însă un scriitor al cărui talent a fost dedicat cu precădere acestui aspect: Damian Stănoiu. Motivul pentru care 15 dintre cele 32 de opere ale acestui autor sunt dedicate mediului călugăresc este unul cât
